Treceți la conținutul principal

Contele de Monte-Cristo

A sosit vremea să citesc și eu ceva clasic. Cum Monte-Cristo e de mult pe lista mea de must-read(listă, care în curând, la numărul de tituluri, poate acoperii o carte deja). Nu mă pot gândi la ceva mai tare decât să citești pe plajă sub zgomotul calmant al valurilor.
Iar acum despre carte... E una din cele mai bune cărți citite de mine, da are lacune pe care datorită stilului autorului dar și secolului în care a fost scrisă le poți trece cu vederea. Am avut mereu o slăbiciune pentru cărțile despre răzbunare, oameni puși în fața propriei conștinețe, izolați, care ulterior își recapătă libertatea. Acum vreo cinci ani am citit Papillon de Henri Charriere, o carte pe care o recomand. E bazată pe fapte reale, viața unui deținut francez, care reușește să evadeze de nenumărate  ori până își capată libertatea. Era un pasaj în carte(fiindcă nu o am la mine nu îl pot reda) unde fiind capturat după o evadare Papillon, datorită poreclei sale este amenințat de temnicier că i se va tăia aripile, bineînțeles că el evadează din nou. M-am cap abătut de la recenzia inițială, dar ceea ce am dorit să captez aici e voința spectaculoasă pe care unii oameni excepționali o posedă.
Dantes e un exemplu în cazul de face, paisprezece ani izolat într-o carceră apoi după o evadare spectaculoasă și averea dobândită, rezistă pentru a plănui răzbunarea față de cei care l-au nedreptățit.
Ca personaj Monte Cristo e perfect construit, evoluția lui pe parcursul celor trei volume este palpabilă, chiar dacă unele din acțiuniile sale mi se par nejustificate și chiar crude, față de persoanele, pe care le iubește. Am avut momente de șoc pe parcursul lecturii dar și episoade pe care le-am prevăzut. Din persoanje cel mai mult mi-a plăcut Abatele Faria, chiar dacă fatatismul său religios e enervat, nici pe departe la fel de enervat ca cel a lui Edmund. Care în narcisimul său orb, ajunge să se creadă un înger răzbunător. Dar nici asta nu m-a enervat la fel de mult ca Valentine.
Vai, nu am întâlnit personaj mai egoist și plin de sine. Chiar dacă este descrisă ca perfecțiunea întruchipată, tot ce face demonstrează contrariul. Un episod care m-a făcut să o urăsc la propriu, este cel în care ea se plânge, că nimeni n-o iubește. Da, cum aflăm mai târziu tatăl ei, la propriu era gata să fie închis pentru ea, bunicii ei la fel. Da, viața e într-adevăr groaznică când ai un viitor asigurat din toate punctele de vedere. Cu un tupeu absolut fata asta cerșete milă, iar când n-o primește, clar omul respectiv e un ingrat. Nu dă doi bani pe nenorocirea logondicului ei, fiindcă pe lângă acesta ea își procură un iubit. Poate nu am pus-o în cea mai bună lumină, dar pragmatică precum sunt judec oamenii după acțiuni nu după felul în care se prezită aceștea.
În fine, pe lângă personajele pe care le iubesc sau pe care iubesc să le urăsc, cartea e fabuloasă. Cred că când ajungi să simți ceva când citești o carte, te prinde și treci miezul nopții, încercând să mai citești încă un capitol, ei bine asta e o lectură reușită.
Câteva citate captate de mine, pe cel de-al doilea rog deja să-l iertați datoritată narcisimului meu orb

În politică, nu există oameni, ci idei.

...numele de Madeleine, prea blând și prea muzical pentru limbajul lui aspru.

Tinerețea e o floare al cărei fruct e dragostea... Fericit e grădinarul care-o culge după ce a văzut-o îmugurind încet.

Oh, nu regert moartea trupului; nimicirea principiului vital, nu e oare odihna spre care totul tinde, spre care orice nefericit năzuiește.
Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Sabia de sticla

Acum aproximativ doi ani am descoperit Red Queen, atunci nu i-am dat o recenzie tocmai pozitivă, cartea era slăbuță, cu personaje lipsite de culoare, plot ridicol și prea multă special teen dramă. Având acum 22 de ani, un job stabil, și aproape o facultate în spate, mă cam irită acest gen.


Unicul lucru care mi-a plăcut la Red Queen fusese coperta și gata, deci nu credeam că voi ajunge să citesc sequel-ul. Însă nu stiu cum am ajuns să pun mâna pe Sabia de Sticlă. Vai nu mă așteptam la asta! Cartea e chiar bună! Se vede că autoarea a depus ceva mai mult efort de data asta, descrierea e mai amplă, personajele mai prind ceva trăsături și plot-ul parca are sens. Desi nu sunt fana cărților dispotice, in care adolescenții speciali lupta cu o formă de guvernământ. Totuși trebuie să-i dau credit autoarei că nu s-a sfiit să-și păteze mâniile. Se întâmplă o groază de lucruri îngrozitoare nu doar în poveste și cu personajele. Nu există o graniță clară dinre bine și rău iar cei ce se vreau cavale…

Deci cum e vărsătorul?

Vărsător - asta sunt eu, conform unor reguli de nu-ştiu-cine scrise, fiindcă m-am născut într-un anumită perioadă de timp, şi tot conform acestor reguli alţi oamenii născuţi în aceeşi perioadă de timp au zile şi veţi identice cu a mele, mai mult avem şi o personalitate comună. Bineînţeles că dacă stai să priveşti lucrurile ca mine, pragmatic şi raţional, horoscopul te va amuza. Personalitatea oamenilor depinde de factori genetici şi sociali, nicidecum nu depinde de data naşterii tale sau de poziţia stelelor.
Totuşi îmi place din când în când să citesc descriile personalităţii vărsătorului, şi chiar găsesc asemănări. Aici am găsit nişte articole interesante, dacă sunteţi altă zodie, apăsaţi pe această frază, la sursa directă a articolului.
P.S Am conturat părţile pe care cred mi se asociază :)

Cum să recunoşti un nativ din Vărsător?

Destinul Bufonului

Nici nu pot găsi cuvintele potrivite cu care să încep recenzia, abia am terminat epilogul la Destinul Bufonului și încă nu realizez asta. Și cum aș putea spune ceva suficient de bun ca să arate dragostea mea față de seria asta? Mă iubesc cu ea timp de 3 ani și uite că am ajuns la volumul șase și dragostea mea e la fel de puternică (e cea mai lunga relație pe care am avut-o vreodată).
Destinul Bufonului e ultima carte din Triologia Omul Aramiu și a 6 cel urmează pe FitzChivalry, care e unul dintre cele mai  interesante personaje despre care am citit vreodată.  De la ultima carte pe care am citit-o, am cam uitat unele lucruri dar Hobb are talentul de a aminti subtil cititorului ce s-a petrecut cu un volum în urmă, fără să plictisească cititorul. Dacă în volumul anterior nu au fost prea multă acțiune, deja aici suntem răsplătiți pe deplin. Cartea e foarte mare tradusă în română a fost împărțită în două volume fiecare având câte 500+ de pagini, deci un deliciu pentru mine. Dacă în Bufonu…